Vorbim în acest articol despre două situații în care poate înceta un contract încheiat pe o anumită durată de timp: denunțarea și rezilierea. Nu discutăm aici despre contractele ce se execută dintr-odată (e.g. contract pentru un concert, contract pentru cesiunea exclusivă a unui instrumental), ci despre cele care presupun o derulare în timp (e.g. contract de publishing, contract de impresariat artistic, contract de producție label-artist).
Nu de puține ori am întâlnit în contracte sau în negocierea acestora cei doi termeni folosiți greșit, iar a constata și corecta folosirea greșită nu este doar un moft de rigurozitate. Folosirea greșită a acestor termeni aduce neclaritate în negociere și în interpretarea contractului, iar, mai departe, posibile probleme de încadrare atunci când se ivește, din diferite motive, gândul de a înceta contractul, precum și o potențială respingere a cererii de chemare în judecată dacă se ajunge acolo.
Ce este denunțarea și ce este rezilierea?
Trebuie menționat, în primul rând, faptul că un contract este o înțelegere între părțile care îl încheie, devenind obligatoriu. Dacă acestea se înțeleg să colaboreze pe o anumită perioadă de timp, atunci încetarea acestuia înainte de împlinirea respectivei perioade ar trebui să fie tot rezultatul unei înțelegeri (încetare de comun acord). Încetarea contractului în lipsa unui acord între părți se poate face doar cu titlu de excepție. În caz contrar ar fi o lipsă de predictibilitate în derularea acelei colaborări și, eventual, o alocare cu rezervă a resurselor.
Denunțarea unilaterală a contractului este una dintre aceste excepții și înseamnă posibilitatea uneia dintre părți de a declara încetarea contractului fără a fi necesară invocarea vreunui motiv.
În ceea ce privește contractele specifice industriei muzicale și altor industrii de divertisment, este obligatoriu ca acest drept de a denunța unilateral să fie prevăzut în contract. Dacă nu este prevăzut în contract, nu este la îndemâna părții să îl acceseze.
Denunțarea unilaterală operează prin comunicarea unei notificări în acest sens cu acordarea unui termen de preaviz care, de regulă, ar trebui prevăzut în contract.
Atunci când părțile reglementează contractual dreptul de a denunța unilateral, ele au posibilitatea de a stabili prin contract și o prestație pentru a se putea exercita acest drept (e.g. o sumă de bani: „Contractul va putea înceta prin denunțare unilaterală la inițiativa oricăreia dintre Părți, cu condiția achitării către cealaltă Parte a sumei de x RON”).
O altă excepție este rezilierea care este o sancțiune pentru situațiile în care există abateri de la ce s-au înțeles părțile inițial (neexecutarea obligațiilor în condițiile stabilite).
Rezilierea contractului poate fi pronunțată de instanța de judecată (presupunând, deci, o cerere de chemare în judecată), dar și în afara instanței. Dreptul de a rezilia contractul nu trebuie neapărat prevăzut în contract, dar este indicat să fie reglementate cazurile și condițiile în care poate fi exercitat acest drept întrucât declararea rezilierii (fără intervenția instanței de judecată) poate fi atacată și anulată în instanță în caz de abuz.
În cazul rezilierii unui contract, partea interesată poate solicita și despăgubiri pentru prejudiciile aduse de neexecutarea obligațiilor de către cealaltă parte.
